Ana - Maria Constantin este doctorand la Universitatea din Poitiers (Franţa) şi la Universitatea Alexandru I. Cuza din Iaşi (România). Elaborează un studiu comparativ privind rolul şi statutul consilierilor şcolari români şi psihologii consilieri de orientare francezi, având ca domenii de interes sociologia, ştiinţele educaţiei, consilierea şi orientarea profesională.
Nu ştiu câţi dintre voi aţi văzut filmele Liceenii. Erau o frântură de educaţie comunistă care a dispărut acum 25 de ani. S-au dus regulamentele şcolare dure, s-au dus uniformele obligatorii şi profii exigenţi. Eu încă am mai prins câţiva în anii ’90, în faţa cărora nu ştiam că-mi mănânc unghiile, ba mai ziceam şi-un „Tatăl nostru” de frică să nu mă scoată la tablă.
Azi, profesorii se plâng că elevii nu mai învaţă, că sunt mai bine îmbrăcaţi ca ei, că la şcoală se face parada modei, atunci când elevii catadicsesc să vină la şcoală. Dar nu vă spun mai multe, pentru că ştiţi şi voi cam cu ce se mănâncă şcoala românească, cu milioane de absenţe şi de când s-au pus camere video care inhibă inspiraţia.
Nici să fii la catedră nu e mai bine, pentru că rezultatele dezastruoase le sunt imputate profesorilor. Dacă se chiuleşte, e vina lor, că nu ştiu să ţină un curs care să-i atragă, care să le menţină interesul treaz, care să-i ţină la şcoală şi să nu-i trimită pe stradă sau prin baruri. Dacă nu se învaţă e tot vina lor, a profesorilor. Cei mai indulgenţi recunosc că e şi o problemă de conţinut, că încă se predau în şcoală lucruri care nu au legătură cu realitatea, nefolositoare şi mai mult decât atât sunt predate şi fără a respecta principiile elementare ale pedagogiei. Iar profii vor spune, pe deplin justificat că-şi fac treaba pentru cât îi plăteşte statul. Cei puţini, care fac mai mult, o fac din chemare, generozitate şi din dragoste pentru copii.
Asta era situaţia când încă eram profesor în ţară. Acum lucrez din nou în învăţământ. Şi pot să vă spun cum e învăţământul de aici, un liceu general şi tehnologic cotat al 4-lea în departament (din 18), al 6-lea pe regiune (din 53) şi al 4-lea pe ţară în specialitatea Hotelărie printre liceele publice de învăţământ. E un liceu bun şi 95 la sută iau Bacul fără să dea mită şi fără să copieze. O să înţelegeţi imediat de ce.
Pentru că un liceu care se respectă are o reputaţie. Reputaţie care se construieşte în ani şi cu mult efort. Reputaţia se face pe baza rezultatelor de mai sus, dar şi prin absolvenţii săi. Absolvenţii de hotelărie trebuie să fie angajaţi ireproşabili în bucătării, în restaurante, în hoteluri. Pentru a ajunge la angajatul ireproşabil liceul nu se joacă cu regulile. Regulamentul este foarte dur şi, dacă vă povesteam de Liceeni, nu o făceam întâmplător.
Toată lumea are uniformă. Uniforma este obligatorie. Obligatorie este şi coafura fetelor, un coc micuţ, ca şi barba permanent rasă a băieţilor. Obligatorii sunt şi pantofii negri cu toc de trei centimetri pentru fete. Balerinii nu sunt acceptaţi, cum nu sunt permise nici tocurile mai mari de trei centimetri. Cine nu se încadrează este exclus de la cursuri sau mai bine zis, trimis acasă să se schimbe. Dacă ai reuşit să treci de prima selecţie de la poartă, te poate trimite acasă orice profesor sau Consilierul Principal Educativ care răspunde de Viaţa Şcolară. Şi apoi, e problema ta dacă rămâi cu absenţe nejustificate. O să regreţi cu ocazia consiliilor clasei care se reunesc la fiecare sfârşit de semestru pentru a analiza situaţia şcolară şi disciplinară a tuturor elevilor. Acolo, în şedinţă, de faţă cu toţi profesorii şi directorii, absenţele, excluderile, abaterile disciplinare sunt tocate mărunt. Dacă exagerezi, poţi fi sigur că n-o să ai o diplomă pe care să scrie Liceul Hotelier. Ci o diplomă oarecare, fără prea multă valoare.
Ştiţi că, în România, se filmează orele cu telefonul mobil, că elevii se amuză între ei sau pe socoteala profesorului care, vrând-nevrând, e profesorul lor. Ei bine, aici e absolut imposibil. Telefoanele mobile nu sunt permise în incinta şcolii (şi nici în internat între anumite ore, cum e ora de studiu sau după stingere) şi orice folosire a gadgeturilor mobile este sancţionată simplu prin confiscare. Ulterior, aparatul ajunge la Directorul Adjunct care judecă singur dacă şi când îl returnează proprietarului. Se poate ajunge la o lună, două, sau tot anul şcolar. În funcţie de gravitatea faptei.
La ore, dacă nu eşti cuminte, profesorul nu se încurcă cu tine. Nu ai chef de oră, te pofteşte afară, dar nici asta nu e de bine, pentru că nu ai voie să părăseşti liceul aşa, când ai tu chef. Practic eşti obligat să rămâi în şcoală, ţi se notează excludereaa, şi o să lucrezi de unul singur la Viaţa Şcolară. Ba, mai mult, o să mai primeşti şi o pedeapsă ca să nu te mai amuzi în ore în loc să asculţi lecţia.
Pedepse se dau uşor. Se numesc „Reţineri”. O să faci teme, eseuri, pe diverse subiecte, în general legate de greşeala făcută. Dacă ai fost lipsit de respect, o să scrii câteva pagini despre respect şi nevoia de respect. Dacă ai copiat, o să argumentezi cum dăunează copiatul disciplinei şcolare…
Dacă excelezi în greşeli o să faci multe chestii practice. De exemplu, o să lucrezi pentru colectivitate la restaurantul unde mănâncă elevii, o să faci curat prin şcoală sau la spălătorie. Şi vă spun sincer, nimic din toate astea nu e amuzant. Dar e meritat. Greşelile meritate sunt asumate. O reţinere sau o excludere pleacă în plic la părinţi care o retrimit semnată la şcoală. Ele rămân în dosarul elevului pentru posteritate.
Absenţele sunt foarte bine supravegheate. Practic, sistemul îţi poate arăta la orice oră cine nu e prezent la cursuri şi din ce motiv. Motiv necunoscut înseamnă că echipa de la Viaţa Şcolară pune mâna pe telefon şi sună. Te sună pe tine, părinte sau tutore. Părinţii pot vedea şi ei de acasă dacă odrasla e la şcoală au ba. Dacă părintele e cu copilul acasă, sună la şcoală ca să-i anunţe absenţa şi motivul. Totul e contabilizat.
Dacă ai lipsit, când apari la şcoală te prezinţi cu carnetul personal pentru a justifica absenţa şi a o reglementa informatic. Părinţii semnează absenţele elevilor minori, majorii pot să şi le semneze singuri, în consecinţă de cauză.
Elevii şi părinţii au semnat contractul cu şcoala. Contractul e lege şi toată lumea se supune. Democraţia… e în altă parte.