Fenomenul cel mai primejdios care se propagă tenace în aceste săptămâni, este configurarea scutului anti-Educaţie în România. Cum am ajuns aici? De ce reacţiile unor oameni ai Şcolii, voci credibile, cu competenţe dovedite, nu sunt încă suficiente pentru a stopa ceea ce pare o operaţiune de succes: scutul anti-Educaţie.
Contradictorie, confuză, uneori, evoluţia ţării noastre în aceste luni. DNA, Sănătatea, Educaţia ţin prim-planul. Nu neapărat pozitiv. Un jurnalist celebru îndeamnă la revoltă în timp ce un altul, la fel de celebru, candidează la Primăria generală. Două succese notorii: scutul anti-rachetă de la Deveselu (inaugurare însoţită de ritualice ameninţări de la Moscova), câştigarea Cupei Campionilor de către echipa de handbal feminin CSM Bucureşti. Dar şi dezastrul TVR soldat cu pierderea participării la Eurovision şi a drepturilor de transmisie a meciurilor de la Campionatul european de fotbal (adjudecate recent de către ProTV). În rest…plouă. Dar salariul mediu brut creşte!
Fenomenul cel mai primejdios care se propagă, însă, tenace în aceste săptămâni este configurarea scutului anti-Educaţie în România. În cinci ani de zile, de la promulgarea Legii 1/2011, cunoscută drept „legea Funeriu”, nume hulit progresiv şi persistent de unii politicieni, de unii responsabili din sistemul educaţional, de sindicatele de profil, dar şi de un număr semnificativ de cadre didactice, această lege a ajuns aproape de nerecunoscut. Deşi legea a introdus, imperfect, criteriile de competenţă, competitivitate, evaluare a performanţei şi altele, ea suportat numeroase cosmetizări, lifting-uri, machiaje politice şi tratament cu botox-ul gogomăniei, rezultatele arătând, astăzi, ca localităţile inundate, cu case puse la pământ, noroi până la clanţa uşii, oameni care nu mai ştiu despre ce este vorba şi care văd, ca în fiecare an, că sunt loviţi fără vină.
Scutul anti-Educaţie e opera unui număr de politicieni din Parlamentul României, al complicităţii extinse dezvoltate în ani de reprezentanţi ai clasei politice, oameni din structuri (guvernamentale), în general de decidenţi şi sprijinitori ai acestora care consideră că Educaţia trebuie apărată împotriva eticii şi integrităţii, a profesionalismului şi competenţei, a competitivităţii la scară globală. Nu, Educaţia, spun aceştia şi acestea, e o chestiune de siguranţă naţională, ştim noi cum trebuie să ne apărăm. Sunt oameni care vin de dinainte de 1989 cu aceeaşi închidere intelectuală, cu acelaşi apetit de a ţine Educaţia în ţarcul atitudinii pater/mater-naliste cu care îngroapă sigur şansele elevilor şi studenţilor noştri de a se dezvolta intelectual, profesional într-o lume conflictuală, unde schimbările se produc rapid, o lume care cere capacităţi, competenţe, abilităţi şi, în general, personalităţi structurate astfel încât să poată răspunde eficient unor fenomene de dezvoltare complexe, transdisciplinare. O lume în care poţi avea o şansă dacă eşti liber şi nu ţinut în lesa gardienilor lagărului Educaţiei.
Oamenii aceştia nu pun în centrul misiunii Educaţiei cultura eticii şi a integrităţii. Sunt ajutaţi pentru asta de mulţi dintre noi, cadrele didactice! Mulţi dintre noi care, întrun fel sau altul, am ajuns să deţinem poziţii universitare, didactice şi de cercetare şi nu mai dorim să schimbăm nimic. Şi, astfel, poziţia academică a devenit un blazon (ne)meritat când, de fapt, e rugina care a atacat profund „materialul”.
Ce mă îngrijorează este că scutul anti-Educaţie se consolidează astfel încât Legea educaţiei să devină carcasa unui organism cândva viu: ce avea sens în ea, a fost eviscerat de cuţitele comisiilor de învăţământ din Parlament, ce promitea ea, a fost penalizat de complicităţile rodnice ale demnitarilor. Cazul anulării titlului de doctor în cazul plagiatorilor dovediţi de către comunitatea academică românească, pentru care legea din 2011 avea cadrul necesar de aplicare, este notoriu deja. E notoriu pentru tehnica cu care făurarii scutului anti-Educaţie au înglodat speţa în tertipuri nenorocite numite ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, ordin de ministru, iniţiativă legislativă, proiect de modificare a ordnanţei/legii etc. Cei şi cele care nici nu vor să audă că Educaţia trebuie să atingă standardele elementare, efective de etică şi integritate, procedează cu o viclenie şi perversitate devenite acum vizibile: pretind că, dând dreptul universităţilor să se ocupe de retragerea titlului de doctor, în caz de plagiat dovedit, de pildă, autonomia universitară iese întărită. Da, desigur, dar cu condiţia ca universităţile să aibe instrumentele legale să o facă. Când însă recentele modificări produse la Camera deputaţilor şi, mai ales, la Senat, unde tronează nefast inebranlabila/inconturnabila doamnă a educaţiei româneşti, fac praf acele prevederi care instituie pragurile etice şi de integritate, e limpede cum funcţionează scutul anti-Educaţie în România.
Proiectul prezidenţial „România educată”, întins pe doi ani, pare o cremă de faţă de zi pentru tenul uscat de modificările nesfârşite ale legislaţiei Educaţiei. Ineficientă pentru faţa devastată de cicatricile operate de scutierii anti-Educaţie. Câte o întâlnire, un simpozion, o tăcere mai consistentă, timpul trece. Dar, ia uite!, acum vine la promulgare un act legislativ care, însă, nu îi va pune preşedintelui dilema clasică („să-l promulg, să nu…”), ci îi va pune în faţă oglinda cu argintul mâncat (de veniturile salariale consistente ale scutierilor anti-Educaţie) din care chipul educaţiei româneşti arată un ten nesănătos, un rictus al neîncrederii că blazonul unei profesii nobile mai înseamnă ceva.
Educaţia ca sistem are o şansă dacă e repusă pe făgaşul normal al consistenţei etice şi de integritate. Vrem ca Şcoala să fie un motor al dezvoltării noastre? Atunci corectitudinea, transparenţa, eliberarea spiritului de competiţie, modernizarea pachetelor curiculare şi o nouă filosofie a relaţiei didactice profesor-elev/student ar trebui reinstalate în corpul Educţiei. Un NU hotărât trebuie spus complicităţilor de sistem, intra-facultăţi, intra-universitare, ministeriale care obstaculează dezvoltarea naturală, prospectivă, creativă, interdisciplinară a demersului educativ.
Ce Şcoală vrem să avem? Să punem această întrebare celor care decid, celor care au normă întreagă în munca de făurire a scutului anti-Educaţie. Căci şi ei şi ele răspund de România de mâine. Pe cea de azi, au reuşit să o ducă în fundătura Educaţiei. Pot trece în CV-ul lor: membru al scutului anti-Educaţie. Să le mulţumim. Au făcut tot ce au putut. Căci sunt corecţi, cinstiţi, transparenţi, competenţi şi nu pot minţi, nu-i aşa?
Marian Popescu este profesor al Universităţii din Bucureşti, expert independent în comunicare, artele spectacolului şi politici culturale.