În fiecare primăvară, sistemul educaţional organizează simularea Evaluării Naţionale. O probă care pretinde că măsoară nivelul elevilor, dar care riscă să devină doar o simulare a preocupării sistemului.
Prezentată drept un instrument util pentru elevi, profesori, părinţi şi decidenţi, această etapă este, în realitate, mult mai puţin eficientă decât se lasă să se înţeleagă. Nu pentru că elevii nu ar avea nevoie de antrenament, ci pentru că forma actuală a simulării ratează tocmai scopul pe care îl invocă.
Prima mare problemă este momentul în care are loc simularea. Desfăşurată cu aproximativ trei luni înaintea examenului propriu-zis, ea surprinde elevii într-o etapă în care pregătirea nu este încă aşezată în forma ei finală.
La matematică, orice profesor care lucrează serios cu o clasă a VIII-a ştie că în această perioadă încă se consolidează conţinuturi, se fixează metode de lucru, se clarifică tipuri de exerciţii, iar recapitularea generală este abia la început sau nici nu a început pe deplin.
Prin urmare, rezultatul obţinut la o asemenea simulare nu poate reflecta realist nivelul la care elevul va ajunge la examen. El oferă cel mult o fotografie parţială, surprinsă prea devreme, într-un moment în care procesul este încă deschis.
A doua problemă ţine de redundanţa acestei simulări. Profesorii care pregătesc elevii pentru Evaluarea Naţională lucrează deja, în mod constant, teste de antrenament la clasă. Uneori săptămânal, alteori chiar mai des, în funcţie de ritmul colectivului şi de nivelul elevilor.
Aceste teste au un avantaj esenţial: sunt integrate firesc în actul pedagogic. Sunt corectate, comentate, reluate, transformate în explicaţii, adaptate dificultăţilor reale ale clasei. Profesorul vede imediat unde apar blocajele, ce tipuri de itemi provoacă dificultăţi, ce capitole trebuie reluate şi ce deprinderi trebuie consolidate.
În comparaţie cu acest antrenament real, simularea naţională apare ca un eveniment izolat, rigid şi insuficient conectat la nevoile concrete ale elevilor.
Rezultatele simulării sunt prezentate adesea ca fiind relevante. Dar ce produc ele, în mod concret?
Nu influenţează admiterea. Nu generează măsuri sistemice serioase. Nu sunt urmate de intervenţii rapide, diferenţiate şi eficiente. De cele mai multe ori, ele se transformă doar în statistici, clasamente, comparaţii sterile şi comunicate administrative.
Elevul nu câştigă aproape nimic din acest mecanism, iar profesorul nu primeşte de la sistem resurse suplimentare, instrumente mai bune sau sprijin metodologic real.
Cu alte cuvinte, se măsoară, se centralizează, se raportează, dar se schimbă prea puţin.
Dacă Ministerul Educaţiei ar urmări cu adevărat să sprijine pregătirea elevilor, atunci ar exista soluţii mult mai eficiente decât organizarea acestei simulări naţionale în forma actuală.
Cea mai utilă măsură ar fi publicarea, din timp, a unor teste de antrenament oficiale, relevante şi bine calibrate, care să indice mai clar gradul de dificultate estimat pentru subiectele din anul respectiv.
Profesorii şi elevii nu au nevoie, cu trei luni înainte de examen, de o regie administrativă amplă, ci de repere concrete. Au nevoie să înţeleagă dacă subiectele se vor orienta spre un nivel accesibil, mediu sau mai ridicat, dacă accentul va cădea pe anumite tipuri de cerinţe, dacă apar nuanţe noi în formulare sau schimbări subtile de accent metodologic.
Un set de teste oficiale de antrenament, publicate inteligent şi explicate clar, ar avea o utilitate pedagogică net superioară unei simulări care consumă resurse mari şi oferă concluzii puţine.
În loc să pună în mişcare o maşinărie birocratică uriaşă, ministerul ar putea să ofere profesorilor exact ceea ce le este mai util: orientare clară.
Modele relevante de subiecte. Bareme explicate coerent. Exemple de interpretare corectă a cerinţelor. Resurse pentru elevii care au nevoie de consolidare. Sugestii metodologice pentru zonele unde, an de an, apar dificultăţi majore.
Un astfel de sprijin ar avea efect direct în clasă. Ar susţine munca profesorilor şi ar ajuta elevii mai mult decât o simulare standardizată, desfăşurată într-un moment discutabil.
Simularea naţională implică o mobilizare considerabilă. Sunt afectate orarele, sunt suspendate cursuri pentru alte clase, sunt implicaţi profesori în supraveghere, organizare, corectare şi raportare. Se consumă timp, energie şi resurse administrative deloc neglijabile.
În schimb, folosul real rămâne discutabil. Din punct de vedere pedagogic, beneficiile sunt mult sub nivelul efortului cerut.
Iar atunci când o activitate consumă mult şi produce puţin, este legitim să ne întrebăm dacă ea mai serveşte educaţiei sau doar imaginea de funcţionare a sistemului.
Dacă profesorii lucrează deja constant teste de antrenament cu elevii lor, dacă momentul ales pentru simulare este prea devreme, dacă rezultatele nu produc intervenţii reale şi dacă ministerul ar putea ajuta mult mai bine prin modele oficiale relevante, atunci întrebarea devine inevitabilă:
Mai vorbim despre o simulare a examenului sau despre o simulare a preocupării sistemului pentru rezultate?
Iar dacă răspunsul se apropie mai degrabă de a doua variantă, atunci poate că termenul cel mai potrivit nu este simulare naţională.
Ci disimulare naţională.
Pentru elevii care vor să se pregătească eficient, recomandăm testele de antrenament disponibile gratuit pe Mate.Info.Ro.